Lecția bogăției într-un sat african

Reporter: Izabela Agavriloaie

Cătălina Nistor, asistent medical la Spitalul de Obstetrică și Ginecologie “Cuza Vodă” din Iași, a avut curajul, la 25 de ani, să-și testeze limitele profesionale dar și generozitatea umană, îngrijind copii orfani și mame dispuse să stea 20 de ore la rând pentru un simplu vaccin. A plecat, cu bani din propriul buzunar și puține sponsorizări, voluntar în Tanzania, într-un sat numit Mwandege, la 8000 de kilometri în linie dreaptă de țară. Și-a sărbătorit în Africa două zile de naștere, păzită de gândul bun al părinților și al celor patru frați din Nemțișor, județul Neamț.

A descoperit în Tanzania că școala de asistență medicală din România este valoroasă, că nu există limite ale cunoașterii pentru un bun profesionist dar și că pacienții, dacă îi respecți, te pot învăța să fii curajos, empatic și recunoscător.

Cum ați decis să deveniți asistent medical?

R: Mi-am dorit întotdeauna să ajut oamenii. Dorinţa de a face ceva pentru ei, de a fi lângă bolnavi în momentele grele, de a empatiza cu ei şi de a-i trata a încolţit în mintea şi în inima mea de când eram copil, iar acum am reuşit să o duc la îndeplinire.

De cât timp sunteţi asistentă medicală?

R: De doi ani jumătate, la Spitalul Clinic de Obstetrică și Ginecologie “Cuza Vodă”.

Ați fost în Tanzania, ca asistent medical voluntar, doi ani la rând. În ce context ați luat această decizie?

A venit din dorinţa de a fi mai împlită pe plan profesional și personal, de a ajuta fără a solicita nimic în schimb, nici o recompensă materială. Am plecat cu ideea de a folosi în clinica de acolo abilităţile şi lucrurile învăţate pe parcursul anilor ca asistent medical.

Cum aţi ajuns prima dată în Tanzania, în 2021?

Prietena mea cea mai bună a mai fost în Tanzania acum câţiva ani, în 2021 i s-a oferit ocazia să mai meargă o dată şi m-a întrebat şi pe mine dacă vreau să merg. Iniţial am pus în balanţă pericolele la care aș putea fi expusă în Africa, implicațiile financiare, oboseala… am fost foarte aproape să o refuz. Dar m-a ajutat să mă hotărăsc un lucru pe care ea mi l-a zis: “este cel mai uşor să rămâi la lucrurile obişnuite şi să nu depui niciun efort, dar în final tu alegi dacă rămâi în zona de confort sau dacă vrei să faci mai mult”.

Ați plecat cu banii dumneavoastră…

Da, cu transport, cazare, mâncare…

De exemplu, cât costă doar avionul până acolo?

1000 de euro.

Și ați plătit tot din banii dumneavoastră sau ați căutat și sponsorizări?

Cea mai mare parte de la mine, m-au ajutat familia mea, frații mei, dar am avut și sponsorizări și de la Filiala Iași a Ordinului, de la biserică, în special pentru materialele sanitare pe care le-am dus acolo.

Descrieți-ne locul în care ați făcut voluntariat și cum se desfăşura o zi de muncă acolo.

Ne aflam într-un sat numit Mwandege, într-o bază de misiune care avea în interiorul ei un orfelinat, o şcoală, o grădiniţă, un centru pentru copii cu nevoi speciale, o clinică, unde am şi lucrat, o fabrică de prelucrare a lemnului şi erau şi familii care aveau locuinţe acolo. Baza era păzită în permanenţă de paznici cu arme şi seara la ora 22:00 dădeau drumul la câini.

Ne trezeam în fiecare dimineaţă la ora 7 să luăm micul dejun împreună şi apoi, pe la ora 8, mergeam la clinică și munceam unde era nevoie, sala de vaccinuri, camera de tratamente, laborator… La ora 13:00 mergem pe terenul de sport să le învăţăm pe fetele de la şcoală să joace volei, la ora 15:00 mergeam să mâncăm apoi la17:00 eram din nou pe terenul de volei pentru a face antrenamente de data asta cu fetele de la orfelinat. Trebuie să spun că interacțiunea cu fetele a fost foarte impresionantă, faptul că le implicam în diverse activități era pentru ele important, un fel de validare a valorii lor.

Ce înseamnă că mergeai acolo unde era nevoie?

Acolo asistentele trebuiau să ştie să facă de toate. Astăzi ești la sala de naşteri, mâine ești la sala de tratamente sau la laborator sau la triaj. Fiecare mergeam prin rotaţie la fiecare departament.

Eraţi pregătită pentru o astfel de experienţă când aţi plecat de aici?

Nu pot să spun că eram pregătită pentru tot ce era acolo, unele lucruri le-am învăţat de acolo, pe altele le ştiam deja şi le-am putut pune în practică, cum ar fi prinderea unei linii venoase, administrarea unui tratament iv, sau îngrijirea unei răni, asistarea la o naștere… Cu laboratorul pot spune că nu eram familiarizată, partea cu simptomatologia, tratamentul bolilor care se întâlnesc în mod obişnuit acolo, cum ar fi malaria, febra galbenă, muşcatura de scorpion. Pentru unele din ele am simţit nevoia să mă pregătesc dinainte, pe altele le-am învăţat de acolo, ca muşcătura de scorpion, tratamentul preventiv pentru malarie la femei însărcinate.

Ați simțit nevoia să vă pregătiți profesional suplimentar când ați plecat din țară, mai ales a doua oară?

Da, da, simptomatologia bolilor care sunt frecvente acolo, de exemplu malaria, febra galbenă… Ceva ce am învățat acolo a fost tratamentul pentru înțepătura de scorpion și am mai trecut o dată prin informațiile de asistare la o naștere…

V-ați întâlnit cu astfel de cazuri, ca de exemplu malarie?

Da, fiecare persoană care venea acolo făcea trei teste, de malarie, de HIV și de febră galbenă și în funcție de rezultat știai cum să continui. Erau mulți cu malarie sau SIDA.

Pentru ce nu ați fost pregătită profesional când ați ajuns acolo? Care a fost cea mai mare provocare din acest punct de vedere?

Faptul că știam multe lucruri dar nu puteau fi aplicate… Neputința este mai dureroasă decât neștiința. Faptul că nu poți să faci lucruri pe care ți le-ai dori să le faci, pe care știi să le faci dar nu poți, pentru că nu ai cu ce.

Auzim și în România despre unele lipsuri, dar care este situația acolo, prin comparație?

În România ai de unde să le iei la un moment dat, dar acolo nu ai de unde, pur și simplu nu ai de unde să cumperi unele materiale medicale de care ai nevoie în practica medicală.

Ați simțit că trebuie să compensați, poate mai mult decât în țară, lipsa logisticii medicale?

Este destul de greu să faci asta.

V-ați simțit neputincioasă la un moment dat?

Da, da.

Faptul că trebuie să lucrezi neavând tot ce-ți trebuie te poate copleși?

Da, faptul că nu știi să gestionezi destul de bine ceea ce ai la dispoziție, dacă pur și simplu nu-ți merge mintea să găsești soluții, să compensezi, te poate copleși, te întâlnești cu propriile limite.

Ce ați învățat acolo ca profesionist?

Am învățat că poți să tratezi omul chiar dacă nu știi să vorbești limba lui. Neînțelegând toți engleza nu puteai să vorbești prea multe, dar prin atitudinea ta față de bolnav, cu un simplu zâmbet sau o mângâiere poți comunica și poți să îți faci meseria. Astfel am învățat și că trebuie să fii mai empatic cu oamenii pe care îi tratezi.

Uneori asistentele de acolo, fiind suprasolicitate, muncind foarte mult, nu mai erau atât de răbdătoare cu oamenii și uneori, în timp ce, de exemplu dezinfectau o rană, vedeai pe fața pacienților durerea, dar…

Dar câți pacienți mai erau la rând?

Mulți….

Care a fost cea mai aglomerată zi pe care ați prins-o și ce s-a întâmplat atunci?   

Cea mai aglomerată zi mi s-a părut la vaccinare… Adică să ai o sută de mame cu copii de dimineață până termini tu de vaccinat, și mame care nu se plângeau și care pur și simplu la un moment dat de oboseală se întindeau pe jos ca să se odihnească… lucrul acela m-a impactat. Ele nu doreau decât să își știe copilașii sănătoși, să îi vaccineze, și… atât, nu era nimic mai important decât asta și nu se plângeau că trebuie să aștepte la coadă sau de dimineață până seara. Asta a fost o lecție pentru mine.

Cum vi s-a părut atitudinea pacienților față de personalul medical?

Erau foarte respectoși și foarte mulțumitori pentru ceea ce primeau, foarte zâmbitori.

În ce fel funcționa echipa medicală? Este o diferență față de ce se întâmplă în România?

Da, clar, pentru că în România ai oarecum aceeași echipă, chiar dacă suntem pe ture dar cunoști oamenii, acolo azi ai un medic, azi prescrie un tratament pe care trebuie să îl facă o asistentă, mâine este altă asistentă sau alt medic… este un oarecare rulaj, care nu știu dacă este atât de benefic.

Este posibil să crezi în România că ești un profesionist foarte bun și să descoperi acolo că mai ai de învățat?

Da… În momentul în care îți vin pacienți cu afecțiuni sau probleme pe care le-ai văzut doar în cărți.

De ce ați plecat anul acesta a doua oară să faceți voluntariat? Ce v-a lipsit de v-ați întors?

Nu este ceea ce mi-a lipsit, ci pur și simplu e ceva ce mi-am dorit din toată inima să fac a doua oară și de cât de multe ori o să pot, de acum înainte. O dată ce merg acolo mă îndrăgostesc de oameni, de locuri, dar cred că mai ales îmi este dor de sentimentul pe care îl am când sunt acolo. Mă simt utilă și am o împlinire sufletească… știu că acolo sunt numărate fiecare zâmbet și îmbrățișare și că orice mângâiere are o valoare foarte mai mare…

Dumneavoastră ați simțit, ca profesionist, că este important răspunsul pacientului?

Da. Am simțit că dăruiesc unor oameni care au multă nevoie de afecțiune și respect.

Considerați că ar fi utilă o experiență de acest gen pentru mai mulți asistenți medicali din România?

Ar fi benefic din punct de vedere al experienței culturale, dar cu siguranță ar fi puși și în situația să își depășească unele limite, pentru că ar fi forțați să se adapteze mediului, să se testeze și ca profesioniști și ca oameni. Iar toate acestea îmbogățesc mintea și sufletul.

Reporter: Izabela Agavriloaie